Exista in aceasta lume momente tragice pentru fiecare. La scara mai mica sau mai mare, la un moment dat tragedia ne loveste pe fiecare dintre noi. Unii nu intalnesc dragostea si ratacesc prin viata in cautarea ei. Altii se simt instrainati si singuri. Unii nu isi gasesc in munca implinirea inzestrarii lor, altii sunt impiedicati de factori sociali, economici, psihici sa-si dezvolte posibilitatile. Uneori, visuri si planuri pe care ni le faurim nu se materializeaza niciodata. Asa cum nimeni nu scapa de moartea fizica, niciuna dintre povestile noastre de viata nu se desfasoara fara incidente, intamplari tragice care ne aduc suferinta, pierderi, rupturi.

Facem zilnic o serie de actiuni pentru a preveni tragediile – ne punem centura de siguranta, instalam sisteme de alarma, ne rugam sa avem noroc, ne rugam pentru o slujba buna, etc. In realitate, cred ca suferinta este inevitabila, isi are rolul si rostul ei. Oricat vom fugi de ea, suferinta este o realitate a fiecaruia dintre noi. Daca reusim sa gasim un sens suferintei, daca reusim sa intelegem sfarsitul nefericit al multora dintre povestile noastre, nu cred ca inseamna ca punem prea putin pret pe suferinta sau ca o nesocotim. Ma gandeam la lucrurile scrise in acest post zilele trecute, cand o prietena m-a intrebat: “Eu de ce trebuie sa sufar mereu?”. “Pentru ca refuzi sa intelegi ceva din experientele neplacute din trecut; suferinta se va repeta la nesfarsit, pana cand vei intelege sensul intamplarilor si a coincidentelor prin care treci”, am raspuns din instinct. Acum, rememorand discutia, imi dau seama ca nimic nu e intamplator, uneori si o discutie aparent banala poate avea semnificatii mai profunde… Sta numai in puterea noastra sa vedem dincolo de culoarea cenusie a norilor. Dincolo de nori e senin.